Cel mai bun răspuns
Sunt familiarizat cu termenul prin opera lui Robert Anton Wilson, dar mă îndoiesc că Îi voi face dreptate aici. O să încerc oricum.
O altă frază pe care a adoptat-o va ajuta la iluminarea conceptului; ceea ce gândește gânditorul, dovedește proverbul. Acesta este un model de bază al minții ca sistem care își structurează percepțiile în jurul credințelor sale. Așadar, dacă cred că Steve este un tâmpit (îmi cer scuze dacă te cheamă Steve :)), așteptările mele cu privire la asoleria sa îmi vor influența percepțiile spre accentuarea oricăror care confirmă această credință și suprimarea celor care o ignoră. Gradul în care apare această distorsiune perceptivă pare să fie proporțional cu gradul în care sunt investit emoțional în credință, care este același cu gradul în care mă identific cu ea. Gândurile și credințele sunt apoi sisteme autopoeitice care generează percepții care întăresc aceste credințe. Acestea nu pot fi separate. Fiecare model distorsionează realitatea, în timp ce insistă simultan că aceasta este realitate.
Cred că a ales cuvântul tunel de realitate, deoarece această identificare cu modelele induce o miopie puternică, un fel de viziune în tunel care respinge automat orice nu se potrivește cu propria logică internă. Câteva exemple bune în acest sens sunt ideologiile religioase sau politice, dar nu trebuie neapărat să fie atât de explicite. Nu putem să nu vedem realitatea printr-un tunel, ca nu cumva să ne suflu mintea în mod repetat și să fim reduși la mizerie pe podea, incapabili de care funcționează în realitatea convențională (adică, încrucișarea dintre tunelurile de realitate ale celor pe care îi cunoaștem și ai societății mai largi în care trăim). Un tunel al realității nu poate distra propria sa negație, ci putem putem. De dragul sănătății individuale și colective (pe care l-am pierdut în mod evident), RAW a susținut repunerea în discuție a propriului tunel de realitate și adoptarea diverselor, întotdeauna cu știința că nu există o modalitate absolută de a „uni punctele”, oferind flexibilitate la modurile de percepție, de acțiune, de a fi în lume.
Interesant, acest lucru se potrivește cu înțelegerea noastră a celor două tipuri de procese atenționale, de sus în jos și de jos în sus, și modul în care construim lumea noastră din acestea. De sus în jos este direcționată volitiv și vede lucrurile în mod izolat – este profund predispusă la proiecție. Într-un sens, implică deja proiecție, deoarece trebuie să ne concentrăm mai întâi pe un anumit obiect pentru a-l angaja, dar pe ce ne concentrăm este decisă în contextul valorilor / dorințelor noastre. Prin ea vedem lumea ca piese disparate, ceea ce ne permite să fixăm pânzele de semnificație care leagă acești „atomi” în funcție de sistemele noastre de credință (în general, acesta nu este un proces conștient). Nodurile de semnificație sunt aici proiectat, prescriptiv, distorsionat. În schimb, atenția de jos în sus este deschisă și receptivă și nu este predispusă la înfășurarea tunelurilor de realitate cu semnificație auto-închisă. De asemenea, este non-lingvistic, deci într-un anumit sens nu poate fi baza gândirii. Este modul de a fi în experiența pură. Aceste procese co-apar ca o dualitate sinergică, cu excepția celor mai extreme stări de divorț-realitate-nebunie sau iluminare, respectiv.
Am o teorie că tunelurile realității, ca sisteme de percepție autopoeitice (și implicit, acțiune), sunt un mod prin care neuronii și grupurile neuronale încearcă să asigure supraviețuirea lor. Acestea ar face acest lucru făcând ca condițiile pentru proliferarea lor să fie mai probabile, denaturând percepțiile astfel încât să le consolideze probabilitatea de a supraviețui. Deși acest lucru este posibil numai dacă modelul neuronilor ca darwinist este corect (a se vedea postarea minunată a lui Kevin Simler pe acest subiect – postarea lui Kevin Simler în Eseuri).